Probabil nu o sa mai fiu niciodata la fel, probabil ca o sa raman o incuiata tot restul vietii, probabil ca nu o sa mai vad niciodata in parti, ci doar in fata precum calul...
Privesc ultimii mei 3 ani de viata ca "inainte" si "dupa"...desi imi e dor de "inainte", ma complac in "dupa".
Nu am chef de viata, nu am chef de oameni...mi s-a luat de oameni...
Si totusi imi lipseste la nebunie "inainte", perioada in care visam si speram, in care nu credeam ca toti oamenii sunt niste imbecili... perioada in care puteam sa rad cu gura pana la urechi, sa dansez si sa cant. Perioada in care singura mea grija era ca Simona are un tel mai performant ca al meu si as fi vrut si eu ca macar infrarosul sa imi functioneze asa cum trebuie, perioada in care ieseam si ma plimbam noaptea in parcul politehnicii si stateam de vorba pe banca, in fata bisericii pana la 2-3 dimineata, perioada in care nu aveam inima sfaramata si nu imi pasa ce crede lumea.
Imi lipseste Prigatul cu Vodka si discutiile pe marginea lui, la o punga de seminte... Dar ce mai e de discutat? Ce mai e de spus ce nu am spus deja? Ce mai e de descoperit nou?... La ce sa mai visez? La ce bun sa mai visez cand totul se naruie? Nici macar planurile cu privire la facultate nu am reusit sa le duc la bun sfarsit...pana si alea se naruie unul cate unul.
Optimism, vino inapoi!!! E un ordin!
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu